joi, 30 mai 2013

“ A DOUĂSPREZECEA NOAPTE “ – TEATRUL “ REGINA MARIA “ din ORADEA



ZIGZAC CU BUNE ȘI RELE


Este o bucurie să constați că un tânăr regizor precum Alexandru Mâzgăreanu, printre puținele nume afirmate cu unele spectacole,  activează intens, și ambițios apelează la Shakespeare pentru un spectacol la un teatru din țară, ce îl găzduiește generos. Cu buna intenție de a exersa original “musicalul” pe o piesă nu de primă referință din opera lui Shakespeare, “A douăsprezecea noapte”, face un prim pas spre acest gen. Inventează un “personaj” prin o formație bine alcătuită din interpreți care îi servesc intențiile admirabil. Muzica este alcătuită de Alexandru Suciu, cu trimiteri spre diverse genuri, chiar spre operă în cazul lui Malvolio. Muzica servește cele două coordonate ale regiei susținute de scriere. În piesă, drama unui naufragiu se transformă într-o comedie de situații finalizată fericit și ilustrată muzical în spectacol, pe deoparte pe linia modernă a rock-ului, pe de altă parte pe lirismul poveștii de dragoste dintre personaje. Personajul – “muzică” se amplifică prin bufonul Feste căruia îi revin numeroase “songuri”, unele în limba engleză, altele în română, nemotivat este însă, tratat acest demers al viziunii regizorale. Și interpretarea “songurilor” iscă nedumeriri pe care le vom comenta la momentul potrivit. În afara unei inspirate intenții de a se apropia de “musical”, e drept cu modeste momente de dans, viziunea regizorală înregistrează o fluctuație de scene contradictorii în raport cu piesa pe care regizorul își dorește totuși, a fi ferită de o “adaptare” forțată. Unele scene sunt inventiv construite teatral în baza textului, altele sunt exagerări de analiză a sugestiilor scrierii. Conceptul regizoral este un zigzag cu scene apropiate de substanța lirică a piesei lui Shakespeare și altele plasate în zona comicului  derizoriu, lipsite de o  legătura logică față de situații și profilul personajelor.

Decorul creat de Sorana Țopa oferă multiple soluții funcționale pentru derularea acțiunii. O scenă cu o podea de scândură, cu un fundal marcat de pereți aflați parcă în prag de prăbușire, cu multe uși laterale și o rozetă în fundal transparentă ce ascunde discret muzicanții, cu două mese pe rotile ușor manevrabile, ca și scaunele din jur, cu sugerarea subsolului din care apar unele personaje, scoate reușit piesa din epoca scrierii și oferă trimiteri spre universalitatea sa. Alexandru Mâzgăreanu colaborează abil cu propunerea decorului. Costumele create de Alexandra Boerescu merg prin croi , în general, pe aceiași intenție de a fi atemporale și servesc tipologiile personajelor. Inexplicabil însă, regia completează cu accesorii profilul unor personaje din planul doi, pe Sebastian, fratele geamăn al eroinei centrale Viola sau pe căpitanul Antonio și alții, purtători de … spade;  vor fi folosite în dueluri, în special în partea a doua a reprezentației, fără convingere, fiind un efect regizoral fals raportat la coerența conceptului general.
În debutul spectacolului, regizorul subliniază drama naufragiului apelând cu scop de element simbolic la o bărcuță spre a motiva și starea disperării Violei care crede că fratele geamăn, Sebastian a dispărut, iar ea va alege soluția travestiului în Cesario, ca paj al ducelui Orsino. Conceptul său regizoral încearcă apoi, să dezvolte cele două planuri ale conflictului propuse de Shakespeare, cel dramatic sentimental și cel comic. Poezia, lirismul și comicul sunt strălucit îmbinate de dramaturg ca într-un puzzele cu motivări subtile prin argumentul “biografiei’ personajelor. Regizorului nu îi reușește ilustrarea teatrală a acestei îmbinări.
 Lucrează cu actorii pe cele două segmente – comic și liric cu relații frânte de transfer în comunicare. Rolurile sunt expuse teatral particular pe gen, ignorând datele conflictelor și consistența subtextului replicii și situațiilor. Unii joacă comedie, alții dramă. Primul aspect se remarcă în personajul dificil al Violei interpretat de Anda Tămășanu. Viola cu disperare optează pentru a se travesti în Cesario, devenind pajul ducelui Orsino de care se îndrăgostește, dar el o iubește pe nobila Olivia, și ea aflată în suferință că i-au dispărut tatăl și apoi fratele. Un rol foarte complicat ca stări, solicitări de situații pe care tânăra actriță Anda Tămășanu îl compune simplist, uită în travestiul pentru Cesariuo, de starea Violei, ca și de relațiile complicate ce se ivesc prin acțiune. Își recită replica, fără gând interior. Regia sporește lipsa de experiență a tinerei actrițe și concepe nemotivat de scriere , chiar și o posibilă tentație de lesbianism între Cesario (Viola) și Olivia.

 Un rol compus la nuanță de atitudine devine Olivia prin interpretarea actriței Mihaela Gherdan. În cazul acestui personaj, regizorul propune o tratare originală, fragila femeie Olivia prin moartea tatălui și fratelui este obligată să devină “administratorul” moștenirii domeniului, chiar dacă durerea o marchează. Cu bună expresie, Mihaela Gherdan transmite stările diverse prin care trece Olivia, tânăra tristă, dar activă, dezinteresată de dragostea lui Orsino, captivată totuși, de prezența mesagerului Cesario și cucerită apoi în final, de Sebastian, fratele geamăn al Violei. Sugestiv ajutată și de costumele Alexandrei Boerescu, actrița reușește construcția unui rol remarcabil, propus motivat de regie ca dezvoltare. Cu firesc și temperament, Lucia Rogoz completează rolul cameristei Oliviei, Maria din această zonă a conflictelor. Este inițiatorul farselor, iar actrița le conduce cu rafinată măsură comică. Distribuția își frânge apoi menirea de ilustrare în raport cu demersul substanțial propus de Shakespeare, fiecare actor derulând personal, simplist, tipologia personajului atribuit, fără o îndrumare regizorală coerentă. Chiar dacă este recompensată cu aplauze la scenă de către public, interpretarea lui Malvolio de către Ioana Dragoș Gajdo pare desprinsă din genul teatrului de estradă. Absolut nemotivat și de intențiile scrierii, doar ca efect ieftin de satiră regizorală, Malvolio are momente în care își rostește replica în … maghiară (!!), ca apoi actrița să uite măcar că personajul prin vorbire  în alte replici, are putea avea un accent ciudat, fiind de o altă naționalitate. Evident, că Malvolio lui Shakespeare nu are nici o legătură cu această interpretarea propusă de regie, și nici cu travestiul, personajul având o menire specială ca accent satiric în conflict. Malvolio cade în plasa farsei lansată de Maria, vrea să fie remarcat că Olivia s-ar putea îndrăgosti de el și e numai un individ dornic de parvenire. Actrița merită stimă pentru efortul depus în mișcarea scenică, dar Malvolio este compus grotesc, absurd, desprins de intențiile piesei, ca într-o improvizație derizorie. Distribuția mai înregistrează și o altă surpriză neplăcută din lipsa autorității tânărului regizor. Feste, bufonul prin Alin Stanciu, pierde din rostul menirii sale drept comentator ironic al situațiilor, chiar dacă regia îi atribuie și multe “songuri”. Actorul uită de relații, de înțelepciunea bufonului comentator al situațiilor și interpretarea sa pare că vrea să reunească într-un personaj mai multe. Demn de blamat este însă, că se ignoră a se specifica în programul de sală, că actorul face playback, interpretează altcineva cântecele, atractiv, dar absent din nominalizarea distribuției din programul de sală, aspect sesizat de oricine după tonalitatea timbrului vocal al fiecăruia.Tratarea regizorală a rolului ca personaj important al unui posibil “musical” este meritorie, dar interpretarea lui Feste mult discutabilă. Pe linia comică a reprezentației, regizorul se rezumă la accente comice singulare. Mai întâi, surprindre imaginea regizorală a ducelui Orsino cel îndrăgostit de Olivia, ca un om care apelează la beție ca să își înece refuzul în dragoste. În final, când se arată că Viola a fost, de fapt, Cesario, Orsino devine inexplicabil prin ținută și expresie personală, un alt personaj nobil. Richard Balint, ca orice actor respectuos față de conceptul regizoral , i se supune și prezintă …  două personaje. Pentru susținerea momentelor comice, regia insistă pe efectele de beție în cazul apropiaților Oliviei, Sir Toby, unchiul său (Sebastian Lupu) sau Sir Andrew (Pavel Sîrghi) și cei din preajma lor. Interpretarea actorilor este corectă, cu recul la public, dar tipologia personajelor lui Shakespeare prin relații conflictuale este anihilată. Se joacă o comedie dintr-un alt text. Se practică interpretarea comică de efect și nu comicul rezultat din situațiile dramatice ale scrierii. Timidă este prezentare lui Sebastian de către Răzvan Vicoveanu, lipsit fiind de specularea regizorală a situației. Personaje din plan secund al conflictelor se definesc prin apariții corecte datorate actorilor Sorin Ionescu (căpitanul navei, Antonio), Ion Ruscuț (un alt căpitan salvator al Violei), Andrei Gliga (Valentin) sau Adrian Locovei (Fabian).
Sunt poate multe observații critice privind acest spectacol, dar baza liniei generale a viziunii regizorale pornită inventiv cu respect față de clasicul dramaturg, nu se poate ignora. Concretul practicii scenice este însă, discutabil. Tânărul Alexandru Mâzgăreanu merită apreciat că s-a încumetat să apeleze cu respect la Shakespeare, Teatrul “Regina Maria” l-a găzduit din dorința sprijinirii tinerelor talente, regizorul nu a distrus sensurile majore ale scrierii, iar publicul se bucura de reprezentația, ce nu era o premieră, și o aplauda entuziast. “A douăsprezecea noapte” poate fi considerat un punct pozitiv pentru regia tânără, pentru teatrul gazdă, dar și pentru spectatorii din Oradea, un public special, iubitor de teatru care a urmărit reprezentația nu pe scenă, pe gradene, și a ocupat toate cele 550 de locuri ale sălii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu